A fost
odata ca niciodata o fata care hoinarea printr-un taram pustiu, incetosat, cu
care de altfel se acomodase. Incepea sa distinga prin griul ce o inconjura,
parca prin unele parti apareau culori. Dar voia sa plece, isi dorea din tot
sufletul sa vada alt taram, o alta lume. Voia sa descopere..
Marea problema a fetei noastre era ca
nu stia cum arata o usa, asa ca nu stia cum sa plece. Oamenii intrau in lumea
ei, dar niciunul nu se deranja sa ii explice cum arata o usa, toti credeau ca
ea stie deja. Dar ea nu recunostea faptul ca nu stie. Asa ca oamenii plecau la
fel de repede pe cat veneau.
La un moment dat insa, in taramul
fetei patrunse o umbra. Fata incerca sa isi obisnuiasca ochii cu imaginea ei,
caci era ceva straniu ce fata simtise, dar nu isi dadea seama ce.
(Ne dam seama de aici ca pe langa
faptul ca taramul fetei era unul al incertitudinii, pana si dorinta ei de
cunoastere era umbrita de nesiguranta)
Umbra a continuat sa umble prin
taramul fetei, inspectand locul si cercetandu-l. Fata se obisnuise cu prezenta
ei si nu dupa mult timp incepu sa vada un contur al umbrei, incepu sa vada o
mica stralucire in pieptul ei. Umbra lasa fata sa priveasca inauntrul ei, iar
fata facea acelasi lucru.
Umbra a luat-o de mana si a inceput sa
umble cu ea, a purtat-o prin tot taramul cu care fata credea ca s-a obisnuit,
iar oriunde mergeau amandoi ceata parea ca dispare.
In cele din urma umbra ii puse mainile
la ochi fetei, nelasand-o sa vada nimic. Simtind pentru prima oara notiunea de
timp, fata parea sa se destepte. Un minut a stat cu ochii inchisi, apoi a
privit in jur. Taramul ei avea contur, ceata disparuse iar umbra stralucea din
ce in ce mai tare. Lumina dinauntrul ei a dat nastere unei imagini, imaginea
unui baiat, cu un zambet minunat ce te incalzeste.
S-au luat din nou de mana si au
inceput sa se plimbe. Baiatul a inteles ca fata cauta o usa, asa ca i-a aratat
ce este, i-a explicat. Fata a inteles, dar acum nu mai voia usa. Voia sa-si
descopere taramul, caci era minunat. Iar baiatul voia sa stea cu ea, voia sa o
vada descoperind. Si a ramas.
Pana la urma, usile nu dispareau, iar
acum puteau pleca oricand. Au mers si pe taramul lui si au ridicat ceata si din
colturile inca nedescoperite. Si inca de cand s-au vazut prima data ei tot
descopera. Si inca mai au.
Cel mai frumos lucru e ca taramurile
lor nu se sfarsesc niciodata, mereu zaresti ceva nou, un coltisor ce nu-l
cunosti. E minunat cand ai cu cine sa-l descoperi.
Si nu si-au mai dat drumul la mana
niciodata.
Uneori parti din taramul ei il
inspaimantau pe el, iar parti din taramul lui o faceau sa planga. Dar atunci se
luau in brate, se strangeau tare si isi aminteau ca ei au facut totul sa
straluceasca. Pana si colturile cele mai urate pareau minunate pentru ei. Cele
mai distruse parti ale taramului ii faceau pe ei speciali, iar ei iubeau asta.
Si-au dat seama ca nu vor compania celuilalt si atat. Au nevoie unul de
celalalt pentru ca sunt singurii care pot sa straluceasca... Si aveau sa
descopere multe taramuri impreuna.
